Mihai Crăciun despre „Poveste irlandeză”

18.01.2013
Mihai Crăciun despre „Poveste irlandeză”

TN: Servus, Mihai. Te rog să ne spui pe cine joci tu în „Poveste irlandeză”:

MC:  Servus. Eu îl joc pe Marcus, poreclit și Degețel. Marcus este personajul bun care la sfârșit primește toate darurile, cocoșat și însigurat la începutul poveștii, Marcus sfârșește prin a ajunge cel mai fericit muritor pentru că pleacă în lumea Zânelor. Acest om bun care are răbdare și așteaptă cuminte să i se împlinească cele mai ascunse dorințe poate fi întâlnit și în basmele populare românești. De exemplu, în „Fata babei și fata moșneagului”: fata cea bună care face numai lucruri bune, iubește pădurea și îngrijește animalele, iar în cele din urmă  este răsplătită pe măsură. Marcus este un om al lucrurilor simple, care găsește bucurii și în zgâitul la cerul senin, mai puțin în răspândirea bârfelor la crâșma din sat, împreună cu ceilalți muritori.

TN: Crezi că mai există astfel de oameni și viața reală?

MC: Cu siguranță, dar din păcate realitatea nu e întotdeauna ca în povești, iar acești oameni nu sfârșesc prin a fi răsplătiți de viață, așa cum se întâmplă în povești.

TN: În afară de a-l juca pe Marcus, tu mai ai un rol foarte important în acest spectacol și anume, să-i înveți pe colegii tăi să danseze step. Te rog să ne spui unde ai învățat asta.

MC: La fel ca Marcus care s-a întâlnit cu spiridușii, am avut și eu parte de o întâlnire miraculoasă. Acum treisprezece ani, l-am întâlnit pe domnul Spiru Buzdugan, fost artist la „Alhambra”, care fusese inițiat în step de niște nemțoaice din trupa „Alhambrei”. Retrăgându-se la bătrânețe în Târgu-Mureș, a găsit o bucurie în a împărtăși arta stepului tinerilor studenți ai Universității de Artă. Eu am fost unul dintre fericiții care l-au mai prins pe domnul Spiru Buzdugan într-o stare fizică destul de bună pentru un astfel de antrenament. Primiii pași i-am făcut cu el, după care am învățat singur. Stepul nu este deloc un domeniu dezvoltat în România, așa că am fost nevoit să-mi răpesc din timpul meu liber, să caut, să mă interesez. Bineînțeles, nu aș fi putut face nimic din toate acestea dacă nu ar fi fost vorba și despre o deosebită plăcere. Așa am ajuns să dețin niște cunoștințe de bază, sigur, nu mă erijez într-un profesionist, nu sunt nici pe departe un coregraf de step, dar din bagajul pe care îl am, am selectat niște pași de bază, care să fie destul de ușori pentru niște începători.

TN: Și cum a decurs antrenamentul cu colegii tăi?

MC: Pentru noi a fost vorba de un pariu pe care, nu mi-e frică să spun că l-am câștigat. Nu este deloc ușor ca într-o perioadă atât de scurtă, adică mai puțin de două luni, să înveți să bați step. Nu este deloc simplu, stepul necesită un anumit suport, ca să zic așa, este mult mai greu să te miști pe niște plachiuri de metal, pe o suprafață dură, decât în niște pantofi comozi, pe o suprafață mai moale. Având în vedere că te poți numi începător de step și după doi ani de exercițiu, eu cred că s-au descurcat foarte bine. Și aici vorbesc în primul rând de meritul colegilor mei, în faptul că au reușit să găsească plăcere în acest exercițiu. 

TN: Crezi că acest antrenament va avea o continuitate? V-ați gândit poate la un spectacol sau..

MC: Eu îmi doresc foarte mult, dar este destul de greu să faci ceva de unul singur, fără a avea o miză prea clară. Până acum nu am explorat în nici un fel darul ăsta, ci doar ca antrenament și pur și simplu din plăcerea de a face ceva. Aș vrea foarte mult să continuăm, dar depinde și de ei, nu știu în ce măsură vor putea să-și facă loc în programul lor zilnic, o jumătate de oră să exerseze, ca să putem avansa. Pentru a construi un spectacol care să aibă în jur de 50% momente de step e nevoie de foarte-foarte mult exercițiu.

TN: Cu ce e diferit „Poveste irlandeză” de alte spectacole?

MC: Eu mi-am început ucenicia în teatru cu spectacole pentru copii, un lucru benefic pentru un actor. Dar „Poveste irlandeză” nu seamănă cu nici unul dintre acele spectacole. Este mult mai complex datorită mijloacelor de expresie: există mai multe tipuri de coregrafii și modalități de expresie de diverse tipuri. Actorii ajung să mânuiască păpuși, vorbim de o expresie împrumutată păpușii, de un fel de distanțare dacă am putea spune, lucru care nu este deloc simplu. În „Poveste irlandeză” lucrurile se transformă tot timpul, se trece de la lumea spiridușilor la cea oamenilor și de la cea a oamenilor la cea a zânelor. Actorii mânuiesc păpuși, pe urmă păpușile se transformă în oameni care bat step... Toate acestea necesită un efort mult mai mare și mai complex. Aș putea spune că este unul dintre cele mai complicate spectacole în care am jucat.

TN: Cum e să joci în spectacole pentru copii?

MC: Este foarte frumos, dar obligă la o mare curățenie, mult mai mare, obligă la multă sinceritate, face apel la copilăria fiecăruia dintre noi, la libertate. Maturitatea aduce cu ea acel simț al ridicolului, care nu-și are loc în acest gen de spectacole. Trebuie să faci un efort să te întorci în copilărie, să cauți în tine resurse ale copilărescului, ale dragului de a te prosti, de a te juca frumos... Când ești copil nu te vezi din exterior, nu-ți analizezi comportamentul. Uneori este greu să devenim atât de sinceri și atât de copii încât să nu mai avem bariere de tip estetic, analitic sau mai știu eu de ce fel.

TN: În acest spectacol joacă și fetița ta, Sonia. Cum e s-o o vezi pe scenă?

MC: Mă simt mai mult decât emoționat... e... foarte frumos, cred că asta și-ar dori orice părinte, să ajungă să-și vadă copilăria din el în copilăria copilului lui. Simt o mare mare emoție și o mare satisfacție. Este pentru prima dată când Sonia apare pe scenă. Deși unul din gândurile mele a fost... din cauza greutăților economice la care ajung artiștii la maturitate, să fiu împotriva acestui lucru, adică, ca ea să urce pe scenă. Toți părinții își doresc pentru copiii lor, o viață mai bună decât au avut ei, nu? Din alt punct de vedere, eu mi-am dorit să fac teatru și dacă ea vreodată va dori să facă același lucru, e o tâmpenie, în ceea ce mă privește să-i pun opreliști de acest gen. Chiar dacă m-am gândit uneori că aș vrea să o țin departe de scenă și să o îndrum să facă altceva, care să îi asigure liniștea și siguranța, acum mă bucur că-i aici și sper să descopere singură dacă într-adevăr i-ar plăcea să facă teatru și să ia ea decizia asta singură. Ceea ce-mi doresc eu este ca ea să facă exact ceea ce-i place să facă.

TN: Ce aduce nou „Poveste irlandeză” publicului din Târgu-Mureș?

MC: Este primul spectacol de acest gen din Târgu-Mureș. Este pentru prima dată când într-un spectacol se întâlnesc mai multe lumi în același timp și în care apar atât păpuși, cât și actori/oameni. Cred că este o zonă care n-a fost exploatată pe larg în teatrul pentru copii. Spectacolul are o distribuție de peste douăzeci de actori, lucru mai rar întâlnit în astfel de spectacole. Și cred că este mai mult decât un simplu spectacol pentru copii, este mai curând un super spectacol, în care apar diverse genuri de spectaculos, unele dintre ele întâlnite doar în manifestațiile de stradă: avem un număr cu foc, avem lupte scenice. Cred că toate împreună fac ca acest spectacol să fie deosebit de atractiv mai ales pentru copii, care sper să vină într-un număr cât mai mare.

TN: Îți mulțumesc Mihai și baftă la premieră!

MC: Mulțumesc și eu și vă aștept cu drag la teatru!

Program

Februarie - 2020
D L M M J V S
 
01
02
03
04
05
06
07
08
09
10
11
12
13
14
15
16
17 18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
luni, 03. februarie 2020
joi, 06. februarie 2020
sâmbătă, 08. februarie 2020
marţi, 11. februarie 2020
vineri, 14. februarie 2020
duminică, 16. februarie 2020
miercuri, 19. februarie 2020
vineri, 21. februarie 2020
marţi, 25. februarie 2020
joi, 27. februarie 2020
vineri, 28. februarie 2020
sâmbătă, 29. februarie 2020

 

Teatrul Național Târgu-Mureș
este o instituție subordonată
Ministerului Culturii și Identităţii Naţionale

A Marosvásárhelyi Nemzeti Színház
fenntartója a
Kultúra és Nemzeti Identitás Minisztériuma