Eduard-Mihail Marinescu

Un fel de  CV :

            „Stau câteodată şi-mi aduc aminte.. pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne,    a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei...,,

             Era anul de graţie 1959 când am văzut lumina zilei, într-o familie de intelectuali, înconjurat de dragoste şi de halate albe la spitalul Polizu din Bucureşti . Mă legănau, apoi, într-un landou - un fel de cărucior din lemn, era ultima modă pe atunci - pe o terasă la etaj, undeva pe strada Concordiei, pe rând, mama-actriţă, tata-inginer şi cei doi unchi veniţi să dea examen la facultăţi, în Bucureşti. Ei au intrat şi au rămas, eu am zburat, cu cărucior cu tot  în Piatra-Neamţ, la bunicii din partea mamei. Un colţ de rai rupt parcă din poveştile lui Creangă şi Sadoveanu, care mi-a marcat copilăria.
             Instrucţia mi-am început-o la Târgu-Mureş, unde mama împreună cu o promoţie de tineri actori inimoşi şi zănateci, au înfiinţat secţia română a teatrului din localitate. Ce frumoşi erau, ce tineri şi exuberanţi. Am mâncat şi eu din conservele lor în câteva turnee lungi pe care le făceau prin ţară, deşi mama mă ţinea destul de departe de teatru.  
             A urmat liceul „Alexandru Papiu Ilarian, ca şi azi, de prestigiu şi, în sfârşit, bacalaureatul. Când toată familia era pregătită să mă vadă medic, fie uman, fie veterinar, iată-mă dând examen la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş. Am intrat. Concurenţa era acerbă, eram mulţi candidaţi pe un loc, nu mai ţin minte câţi, dar eram. Vestea cea mare mi-a dat-o portarul, apoi studenţii din anii terminali, apoi am citit şi eu lista cu cei admişi. Bucurie, fericire, chef, armată... 9 luni . O altă experienţă. A fost OK, am scăpat întreg. Cursurile le-am început la clasa Ilenei Burlacu, un mare pedagog, o profesoară cu vocaţie, care şi-a dovedit potenţialul atât în ţară, prin promoţiile de actori pe care le-a scos, cât şi în Israel şi Canada, unde a emigrat, lăsându-ne pregătiţi pentru marea înfruntare, la sfârşitul anului trei . 
             Anul patru. Obiceiul era să se monteze spectacole cu profesorul de la clasă, dar noi –  cu cine? Și atunci a început adevărata muncă. Au aceptat să lucreze cu noi regizori consacraţi: domnul Dan Aecsandrescu, care a montat „Piatra din casă”, de Vasile Alecsandri, domnul Călin Florian cu „Trei surori”, de A.P.Cehov, unde jucau actori de marcă ai Teatrului Naţional – Vasile Vasiliu, Constantin Doljan, Livia Doljan – şi unde, rolul Andrei, pe care îl interpretam, a reuşit să sensibilizeze atât presa locală, cât  şi pe cea bucureşteană.
             Totuşi, cel mai drag spectacol mi-a rămas „Bună seara, domnule Wilde”, o comedie muzicală, după „Ce înseamnă să fii onest”, de Oscar Wilde, regizată de domnul Mihai Gingulescu.
             Repartiţia – o altă experienţă. Citirea listei cu teatrele care aveau locuri pentru tinerii absolvenţi, directorii de teatru care ne încântau cu: „hai la mine că-ţi dau casă şi colegi”, „hai cu mine să facem teatru la...” sau: „lasă-mi mie Reşiţa că sunt  mai aproape de casă”, „nu lua Piatra-Neamţu”, etc. Eu am ales teatrul din Bârlad, deşi eram al treilea pe listă. Era mai aproape de Bucureşti şi luasem probele la două filme – „Pas în doi”, regizor Dan Piţa şi „Declaraţie de dragoste” în regia lui Nicolae Corjos. Am încercat să rămân în Bucureşti, am avut şi oferte, dar n-am reuşit să mă adaptez. Ardealul îşi pusese amprenta asupra mea mult mai mult decât aş fi crezut. Deci, iată-mă, începând cu 1 ianuarie 1985, actor al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş. Nu-mi vine să cred că au trecut 27 de ani . Au fost ani frumoşi şi sper că de acum încolo vor fi şi mai frumoşi .
            Am jucat alături de actorii Generaţiei de Aur a teatrului: Mihai Gingulescu, Vasile Vasiliu, Ion Fiscuteanu, Aurel Ștefănescu, Iolanda Dain, dar cel mai emoţionant este momentul când ai ca partener de scenă propria-ţi mamă – Lidia Roşca Marinescu. Rolurile sunt multe, spectacolele mai toate de succes. Am avut bucuria să joc aproape toată dramaturgia universală importantă, de la Shakespeare şi Cehov la Brecht şi Tennesee, de la Caragiale şi Blaga la dramaturgia română contemporană. Titluri şi personaje – de asta se vor ocupa statisticienii.
            Asta e povestea! Viitorul? Cert este că trebuie să-mi încânt în continuare publicul, să umplu golul lăsat de celebrităţile ce astăzi nu mai sunt, să dau actorilor tineri tot ce mi-a fost dat şi mie. Să-mi fie cu succes.

            „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre...”

Aprilie 2012